Press "Enter" to skip to content

OPINII | Nu trăim în vise

Spread the love

O familie obişnuită. Ioana, cu mişcări nervoase şi obosite, roboteşte prin bucătărie şi mai strigă la copiii care nu prea au astâmpăr. Îi ceartă normal, româneşte, pentru că n-a avut bani de cursuri de parenting. Bărbatul îi munceşte de dimineaţa până seara pe salariul minim, asta dacă n-are patronul vreo „problemă” şi îşi primeşte salariul lunar. Din camera alăturată, televizorul dat tare prezintă un talk show cu vedete. Asta e cea mai mare realizare a familiei: intreţinerea lunară a abonamentului TV. Mai suspină la vreo telenovelă, se mai implică în vreun reality, mai văd şi ei la ştiri cum trăieşte lumea. Care lume?… Aia care umple plajele de 1 Mai şi urlă în microfonul reporterului — ca să acopere vacarmul — că sparge pe seară câteva mii de lei. Sau aia care îşi programează vacanţe în străinătate, sau aia care mănâncă în localuri selecte preparate cu nume greu de pronunţat, gătite din tot felul de trăznăi. De exemplu melci, pe care ţara noastră ştie doar să-i culeagă şi să-i dea la preţ de nimic, ca să-i cumpere apoi înzecit mai scump. loana află tare multe de la TV.

În apartamentul de alături, nea Vasile e pensionar. Bolnav, abia se târăşte să ia o pâine. Nevasta, tanti Lenuţa, e mai bolnavă ca el şi nu prea iese la cumpărături. Nu-i bai! Cea mai importantă zi din lună este când sună poştaşul să-i aducă pensia şi să primească un leu pentru efortul depus. Atunci nea Vasile se aşează gospădăreşte la masa din bucătărie şi, ţinând fişicul subţirel în mână, începe să-şi organizeze viaţa: atât pentru curent, atât pentru gaze, atât pentru mediamente… A! Şi pentru abonamentul TV, că şi ei sunt în rândul lumii. Unde ar mai vedea altfel că un medicament e scos din lista de compensate? Băiatul e plecat de câţiva ani prin Spania. O duce bine, munceşte, dar are! Vrea să-şi srângă bani, să-şi ia o casă, să se însoare şi el ca tot omul. Nu-i ajută prea mult, iar ei nu se plâng, chiar dacă din fişicul lui nea Vasile mai râmân la sfârşit câteva hârtioare pentru traiul zilnic.

Or s-o scoată ei la capăt şi luna asta! Sunt încă amândoi, o duc mai bine decât Lucica, săraca, vecina de la trei, care a rămas văduvă anul trecut, doar cu o pensie de urmaş de câteva sute de lei…  Ori ca Ionică, băiatul ăla de vreo treizeci de ani, care e şomer de când se ştie şi trăieşte din pensia maică-sei, amărâtul ăla care a dat şi în patima beţiei…

… Da, numai că aceşti oameni nu cred că există cu adevărat. Am şi eu televizor, că sunt în rândul lumii. La televizor nu aud de ei. Doar când mai moare vreo bătrână care n-a avut bani să se încălzească peste iarnă, sau când vreun incendiu mai distruge câte o căsuţă. Dar acestea sunt excepţii! În rest, văd numai oameni fericiţi, trăindu-şi viaţa prin cluburi sau prin destimaţii turistice selecte. Aflu cum să mănânc sănătos şi puţin îmi pasă că în cămară mai am doar câţiva cartofi şi până la salariu vreo două săptămâni. Tanti Lenuţa, nea Vasile, Lucica, Ioana, Ionică nu există. La televizor văd doar oameni fericiţi. Nici eu nu exist.

Ana CĂLIN

 

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *